Nu e deloc uşor să o defineşti pe VeraSimo (acesta este pseudonimul ei de artistă). Are 11 ani şi trece în clasa a şasea, dar probabil că aici se termină lucrurile obişnuite pe care le poţi spune despre ea. Încă de mică a fost “altfel”. A început să scrie şi să citească la vârsta de 3 ani, înainte de a începe să vorbească. Jocurile normale ale celorlalţi copii au reprezentat mereu, la fiecare vârstă în parte, activităţi greu de înţeles prin lipsa lor de logică şi de magie. Permanent a inventat câte ceva neobişnuit şi original: jocuri, poveşti, poezii, limbaj, reprezentări plastice. Un omuleţ care creează aşa cum respiră. Tot timpul.
La 5 ani a fost diagnosticată cu sindrom Asperger (o tulburare social-comportamentală din spectrul autist) iar mai târziu testarea coeficientului de inteligenţă a plasat-o în rândul primilor 2% oameni de pe glob. Dar toate acestea reprezintă doar nişte etichete sociale. VeraSimo este de fapt sursa unei lumi perfecte, în care binele este omniprezent iar răul nu este chiar atât de rău cum ne-am putea închipui noi.
O fetiţă, un artist care îşi trăieşte pasiunile cu intensitate maximă, iar despre toate acestea am invitat-o pe VeraSimo să ne vorbească din propria ei perspectivă.
Presscafe: Vera, vorbeşte-mi puţin despre tine. Cum eşti tu și cum te simți tu cel mai bine?
VeraSimo: Mă simt bine atunci când mă joc singură în retragere sau cu familia şi cu prietenii dragi. Nu prea îmi place în societate, dar mă simt enorm de bine când creez! Arta mă pasionează de mică. Ştiu că voi fi o Artistă şi vreau ca stilul meu să mai şi evolueze în timp. Nu îmi imaginez viaţa fără artă, orice poate fi pentru mine o ocazie să creez. De exemplu, o zi onomastică sau chiar o simplă vizită a musafirilor devine o petrecere cu tematică pentru care eu fac multe obiecte de decor şi daruri pentru toată lumea. Un alt exemplu, întotdeauna de Crăciun bradul îl împodobim doar cu creaţii “veronicheze”. Şi îmi place să pictez icoane. Sfinţii şi îngerii îmi sunt familiari, mă odihnesc şi îmi dau o stare bună.
Presscafe: Cum este la şcoală pentru tine?
VeraSimo: Deşi îmi place mai mult vacanţa, şcoala nu mă indispune. Chiar dacă de multe ori e haos şi gălăgie şi asta nu îmi face deloc plăcere, mă retrag în banca mea şi mă liniştesc. Anii trecuţi se mai întâmpla şi să plâng, dar am avut o învăţătoare bună care mă înţelegea. Acum e altfel, am altă vârstă, rezistența mea a crescut şi adaptarea la lucruri imprevizibile a evoluat de-a lungul timpului. În clasa a cincea am început un nou obicei: să merg în pauze la bibliotecă cu câteva colege. Acolo spun eu că este a doua mea casă. La materii am avut mereu nota 10 pe linie. M-am bucurat la notele mari şi aş fi fost puţin dezamăgită dacă luam note mici, dar tot nu contează pentru mine la fel cum contează pentru ceilalţi. Acest lucru vine din exterior şi mie mi se pare interiorul mai important. Este mai frumos sentimentul atunci când dăruieşti decât când primeşti.
Presscafe: Știu că începând de la 5 ani, în fiecare an, ai scris câte o carte și că ele pot fi găsite la Biblioteca Natională a României. Cărţile tale sunt un fel de “sertare” în care ţi-ai aşezat creaţiile la fiecare vârstă. Este adevărat?
VeraSimo: Da, într-adevăr, mami a pus creaţiile mele în cărţi, începând de la 5 ani. Când spun “creaţii” vorbesc atât despre desene, picturi şi colaje, cât şi despre poveşti, poezii sau chiar jocuri inventate. Cartea de la 5 ani am numit-o “Yeleldi” (aceasta fiind o maşinărie concepută de mine: copilul apăsa pe un buton roşu şi ieşea un fum care îi proteja şi vindeca pe ceilalţi). Cartea de la 6 ani s-a numit “Orchestra lui Dumnezeu” şi cea de la 7 ani “Plecarea supra-rândului” (pentru că atunci am început clasa întâi şi am învăţat despre supra-rând, rând şi sub-rând). De la 8 ani s-au schimbat lucrurile: înainte dădeam titlurile cărţilor după una din poveşti sau poezii, de atunci însă am început să-mi preţuiesc mai mult vârstele şi să le dau valori, semnificaţii. Cartea de la 8 ani am numit-o “8, vârsta infinitului” şi cea de la 9 ani “O 9 libertate a fulgilor de nea”, 9 fiind pentru mine “vârsta libertăţii”. Aşa am simţit. La 10 ani voiam să scriu “Adevăr de nota 10” , dar nu am mai avut timp. Totuşi, 10 a rămas “vârsta adevărului”.
Presscafe: Am înţeles că lucrezi chiar acum la o nouă carte. Ne poţi dezvălui ceva despre ea? Sunt curioasă ce semnificaţie ai dat vârstei de 11 ani.
VeraSimo: 11 ani este vârsta unor noi începuturi, 1-1 fiind început-început. Cartea se numeşte “Viaţa şi aventurile de pe planeta Shato” şi este alcătuită din două părţi: partea întâi este inspirată din realitate, cum eu şi familia mea ne-am mutat într-un apartament nou pe care l-am numit “Castelul Shato”, dar este transformată în ficţiune, cu personaje noi şi cu acţiuni fantastice. Partea a doua conţine povestiri pentru copii care s-au întâmplat chiar pe această planetă. Personajele au nume haioase, precum Vrajin şi Neguța, Deundesunt şi Depestetot, Zarzavat şi Tăițica, Regina Brânza şi Regele Cașcaval, Lungă şi Scurtu, gândacii Hertzi etc. Este o carte total altfel decât celelalte, deoarece acelea erau doar ca nişte albume cu creaţii, pe când aceasta are prima parte alcătuită ca un roman şi a doua parte ca o culegere de poveşti pentru copii. Deci este mai aproape de cuvântul “carte”.
Presscafe: Spune-mi un pic şi despre felul în care pictezi. Consideri că ai deja un stil al tău, propriu?
VeraSimo: Eu nu pictez nici prea realist, dar nici prea abstract. De exemplu, atunci când pictez chipul cuiva, nu reuşesc să îl fac “ca o fotografie”. Dar nici nu-mi doresc acest lucru în mod special. Nu mă interesează să respect toate trăsăturile exacte, ci să îi pun în valoare sufletul şi partea “îngerească”, ascunsă. Dar nu sunt fană nici să aplic nişte culori fără logică pe o foaie de hârtie şi să zic “Gata! Am făcut o operă de artă”. Oricum, eu pun în portrete şi ceva din mine şi ceva din persoana respectivă. Consider că am un stil al meu, jumătate feminin-matur şi jumătate copilăresc, adecvat pentru vârsta de 11 ani.
