Cu un titlu inspirat din lucrarea filosofică a lui Friedrich Nietzsche (1878), expoziția este o incursiune vizuală în teritorii fragile, liminale, uneori dureroase, unde conștiința sinelui este deconstruită într-un un proces de examinare critică și demontare a credințelor înrădăcinate, a falselor identități și narațiuni personale. Este vorba despre un demers hermeneutic de înțelegere de sine, care implică identificarea și contestarea condiționărilor societale, rezolvarea traumelor personale și conștientizarea comportamentelor determinate de ego.
Artistul abordează acest subiect sensibil și complex prin cel puțin trei metode care operează independent: o arheologie a sinelui, ca examinare a unor experiențe emoționale ale copilăriei și adolescenței, pe de o parte, încercarea de surprindere a condiției ființei umane în contextul social și politic al prezentului pe de altă parte, în fine, în sens concluziv, crearea unei galerii (incomplete, desigur, ca orice colecție de acest fel) a măștilor sinelui, sau a ipostazelor eului, între care descoperim „eroul”, „tiranul”, „subiectul obedient”, „victima” etc.
Această deconstrucție nu se vrea a fi doar un demers steril, formal, ci unul care caută să demonteze așa-zisa „mitologie personală” – acea narațiune interioară care conturează modul în care ne înțelegem pe noi înșine și locul nostru în lume. Nu există doar o narațiune a sinelui deoarece nu există un sine unitar, și nici o singură poveste „adevărată” a noastră sau despre noi, ci multiple perspective, multiple impulsuri și dorințe, de cele mai multe ori contrare, competitive, haotice. În final, scopul acestei hermeneutici este de a ne percepe pe noi înșine clar și onest, fără filtrele idealismului moral sau ale convențiilor sociale, în perspectiva unei existențe mai autentice, mai angajate, mai creative.
Compozițiile adună chipuri, expresii, reflexii și explozii cromatice în care identitatea devine fluidă, în perpetuă transformare. Figurile umane sunt când ascunse, voalate, când exagerate, hiper-expresive, când confuze, nehotărâte, în derivă – expresii ale unui eu care se caută printre clișeele culturale, simbolurile sociale și instinctele primare.
Lucrările par extrase dintr-un jurnal afectiv, fragmentar și visceral, în care ironia, drama și nostalgia coexistă în același plan pictural. Între un gest aproape brutal al culorii și subtilități de transparență ori negativ fotografic, expoziția propune o radiografie poetică a unei umanități în căutarea unei imagini de sine mai oneste, a unei umanități care nu renunță la joc, la emoție, la creație, la vis, în ciuda forțelor obscure, violente și destructive existente în noi.
Expoziția lui Sergiu Roman este o construcție lucidă, cu încărcătură filosofică, ce pleacă din biografie dar transcende personalul înspre idei universale precum natura umană, devenirea, memoria.
Diana Roman, Critic de artă
