Era dimineata zilei de 14 decembrie 2017. Iesise recent din penitenciar gratie avantajelor create de conducerea politica in frunte cu Dragnea. A fost inchis de mai multe ori pentru talharii si violuri, dar aceste aspecte nu au contat. Pare ca a trait mai mult in spatele gratiilor decat in viata reala. Probabil ca acesta a fost si motivul care l-a indemnat sa se ceara inapoi in puscarie. Poate ca-l asteptau acolo prietenii. Nu putem intra in minte unui infractor, cum nu putem sa intelegem gestul criminalei de la metrou sau deciziile politice ale „alesilor nostri”. Ufff, in ce lume traim!
De data asta a fost vorba de Oana, 40 de ani din Bucuresti, instructor si terapeut la un centru de sanatate din zona Hala Traian din Capitala. Se pregatea de un curs pe care-l preda, cand a fost surprinsa de acest infractor. Recidivistul a luat la rand etajele unei cladiri de birouri si s-a oprint cand a dat de Oana. Va spunem decat ca au fost minute de groaza si multa violenta si va redam postarea de pe facebook a victimei.
„Ieri m-am nascut a doua oara. A durat 15 minute. Dimineata m-am trezit cu senzatia ca e mai bine sa raman acasa, sa imi aman cursul pe care il am in fiecare joi….nu din cauza ca nu reusisem sa ma odihnesc toata noaptea, ci ceva nedefinit, dar pregnant. Am decis, totusi, sa nu aman, tinand cont ca mai e o saptamana pana la examen si chiar era o zi importanta de recapitulare. Am simtit ca ceva, cumva, e in neregula…era o atmosfera calma ciudata, ca cea dinaintea unei furtuni.
Am ajuns prima, ca de obicei – asa imi place, sa pregatesc din timp spatiul si tot ce am nevoie. N-am mai apucat sa fac asta, pentru ca senzatia ca ceva e in neregula mi s-a confirmat.
Am avut parte de cel mai violent moment din viata mea, cand un individ necunoscut, aparut brusc la sediu, m-a trantit la pamant, m-a imoblizat si a inceput sa ma stranga de gat. Si mi-a spus sa tac, pentru ca are un cutit….Nu l-am crezut – nu-l avea… Dar mi-a pus o mana la gura si cu cealalta a continuat sa ma stranga de gat. Mi se pare ireal acum, cand scriu si imi aduc aminte ca la momentul respectiv mi se parea la fel de ireal….Si ca parca nu eram eu acolo…
Au fost cele mai grele 10 minute pe care le-am trait in 40 de ani – minute in care m-am luptat ca sa ma eliberez de greutatea si forta unui om de 1,70, ca sa respir, ca sa mai traiesc…A existat o fractiune de secunda in care am simtit ca nu mai pot – m-au lasat puterile, dupa ce m-am zbatut atat de tare ca sa ma eliberez, incat, cu el deasupra mea, am daramat un scaun, un paravan si am mutat un birou….si am reusit de doua ori sa ii desfac mainile din jurul gatului meu….In acea fractiune de secunda am simtit ca intru intr-o alta stare, dintr-o alta lume, am ametit usor … si am simtit ca mai am foarte putin pana nu o sa mai fiu… si ca am nevoie de ajutor si de sprijin….pentru ca nu vreau sa mor – nu atunci, nu din cauza acelui individ si cu siguranta, nu sufocata! M-am intrebat unde sunt toti?? Si in acel moment am simtit o liniste interioara ….si calm …si cald…si am realizat ca luptandu-ma, nu o sa ma eliberez, pentru ca violenta mea nu facea decat sa activeze si mai mult violenta si agresvitatea celuilalt. Am renuntat sa ma mai zbat si omul s-a relaxat si a renunat la forta, moment in care am reusit sa ies de sub el si sa-l pot privi. L-am intrebat daca vrea bani sau ce? Mi-a zis ca vrea sa ma dezbrac si a inceput sa traga de haine. I-am spus sa se opreasca si sa nu mai traga asa de mine, sa ma lase in pace, pentru ca o sa ma dezbrac singura! Si m-a lasat. Mi-am dat geaca jos, apoi m-am descheiat la pantaloni si i-am tras foarte putin in jos – l-am vazut ca se retrage putin de langa mine. M-am apropiat de el si i-am vorbit, stand amandoi in genunchi. Si i-am vorbit din inima…Mi-am pus mainile pe mainile lui si l-am intrebat ce s-a intamplat cu el. Asa mi-a venit sa il intreb…..Si i-am spus ca vreau sa il ajut, doar sa imi spuna… Si ca eu nu vreau sa ii fac rau si, de fapt, nici el mie. Si in acel moment totul s-a schimbat brusc si mi-a spus: „Da…nu stiu, nu stiu ce m-a apucat..Scuza-ma! ” S-a ridicat si s-a retras mai departe de mine.
I-am promis ca il ajut sa iasa din incapere, fara sa spun ce a facut celor care deja se auzeau din incaperea alaturata ca ajunsesera la curs. I-am spus ca aranjez lucrurile, ca sa para totul in regula in caz ca intra cineva. Mi-a zis sa ma imbrac. Apoi s-a uitat la mine cum pun toate cele rasturnate la locul lor. Apoi, mi-a cerut cartela de telefon si l-am intrebat de ce… era o siguranta pentru el ca nu voi suna la Politie….L-am rugat sa mi-o lase si i-am garantat cu mainile pe inima, ca nu sun. M-a amenintat ca are veri si ca o sa mor in spital daca zic ceva.
L-am scos din incapere si am evitat sa dau detalii celor care erau deja prezenti si care ma intrebau daca sunt bine. Ne-am despartit foarte amical, prietenos chiar, eu soptindu-i sa plece mai repede, el avand tendinta de a ma imbratisa… S-a apropiat, sa ma pupe pe obraz si nu am facut nimic sa il resping, doar i-am soptit mereu sa plece mai repede. In continuare aveam senzatia ca parca nu sunt eu acolo…ca eram, intr-un fel, in exterior si priveam toate cate se petrecusera in doar 15 minute… Minute pe care le-am perceput ca ani.
M-au intrebat de ce nu am facut niciun semn, ca sa il imobilizeze – pai…poate pentru ca ii promisesem ceva, poate pentru ca niciodata nu vreau violenta….poate ca nu am vrut ca lucrurile sa scape de sub controlul de moment, poate pentru ca am avut incredere ca Politia isi va face treaba….poate toate la un loc.
M-am privit in oglinda – aratam ca dupa o explozie: cu parul smotocit, zgariata pe piept si cu urmele de degete pe gat, cu o vanataie sub ochi si innegrita de la rimel. Dar m-am vazut puternica si plina de iubire si compasiune…
Au fost 15 minute din viata mea in care am simtit ca am renascut si am crescut in aceasta iubire si compasiune. Si mi-am dat seama, o data in plus, ca acceptarea nu inseamna toleranta. Motiv pentru care am trecut peste amenintarea pe care am primit-o si am depus plangere. Multumiri tuturor reprezentantilor Sectiei 10 Politie care au fost implicati – individul a fost prins intr-un timp foarte scurt. Multumiri speciale adjunctului-sef, care m-a sustinut si a facut tot ce a putut pentru ca individul sa nu fie eliberat. A fost o zi ciudata….si pentru mine si pentru ei – toti s-au uitat la mine de parca eram din alta lume si m-au felicitat: „Nu am mai intalnit asa ceva!” Pai…adevarul e ca nici eu! Acum, ma resimt doar fizic – ma doare fiecare parte din corp, fiecare bucatica de muschi amintindu-mi de corpul meu la turatie maxima…Dar: ma bucur ca il simt! Si sunt recunoascatoare pentru fiecare respiratie!
Si imi aduc aminte mereu de acea fractiune de secunda, in care chiar am simtit ca viata se poate termina brusc… si putem ramane cu lucruri nespuse, cu doruri neimpartasite, cu iubiri ascunse sau suparari inutile. Si cred ca e pacat sa nu tinem cont de asta si sa nu pretuim fiecare clipa in care ne putem bucura unii de altii. Asa ca, dati-va voie sa va bucurati – constient si cu inima deschisa!”
…..
