„Trebuie să duc la palat vestea morții tale, m‑a anunțat, cam fără tragere de inimă. Mi se pare că deslușesc, pe chipul lui contrariat, un soi de regret din pricina ordinului pe care mi‑l aduce. Reputația mea dăinuie încă la Roma. Se spune despre mine că sunt un om de bine, la urma urmelor. În seara aceasta, așadar, voi fi mort. Am încuviințat. Într‑un fel, e o veste bună”, își începe celebrul filosof destăinuirea din Ultima după-amiază a lui Seneca, cea mai recentă carte a scriitoarei franceze, Marianne Jaeglé.
Publicată în România la Editura Trei, în colecția Fiction Connection și recompensată cu premiul literar Prix Orange du Livre în 2024 și cu Premiul Madeleine Daniélou în 2025, Ultima după-amiază a lui Seneca este o analiză și totodată o poveste captivantă a unui ideal trădat, a iluziilor pierdute și a confruntării dintre un spirit iubitor de dreptate și un tânăr conducător fără milă.
Pe 12 aprilie, anul 65 d.Hr., soldați înarmați pătrund în vila lui Seneca din apropierea Romei. Ordinul împăratului, întrucâtva așteptat, este clar și fără cale de întoarcere: filosoful trebuie să-și curme viața. Cel care îi aduce vestea lui Seneca, în semn de respect și prețuire, îi acordă răgazul de a-și pune viața și gândurile în ordine înaintea acestui act. În ultimele sale ore, acesta îi scrie prietenului Lucilius o scrisoare de adio, un bilanț al unei vieți dedicate virtuții și gestionării puterii, dar și al compromisurilor făcute în slujba unui om care îi fusese elev, protejat și prieten: împăratul Nero. Timp de peste 12 ani, dintre care primii cinci păreau a fi înfloritori pentru Roma și pentru tânărul conducător dornic să își însușească cu modestie cele mai bune învățăminte pentru poporul său, Seneca l-a format, sfătuit și sprijinit pe cel care, devenit tiran, îi cere acum moartea. Eliberat de frica represaliilor, filosoful îndrăznește să spună adevărul despre cel pe care l-a crezut odinioară speranța Romei. Într-un moment de profundă introspecție, pune sub semnul întrebării natura puterii și își recunoaște propriile greșeli.
După opt ani de exil pe care Seneca i-a petrecut în sălbăticia insulei Corsica, Agrippina, cea de-a patra soție a împăratului Claudius, i-a obținut reîntoarcerea la Roma cu scopul de a-i deveni profesor fiului ei, Domitius. Seneca primește acest rol cu multă recunoștință pentru ajutorul oferit, dar nu fără o umbră de îngrijorare în contextul apropierii de putere și de consecințele acestui statut. „Trebuia să‑l învăț pe Domitius să ia cuvântul în public, iar pentru asta trebuia să‑l învăț să raționeze. Pentru a vorbi cu justețe, Lucilius, trebuie să gândești cu justețe. Și pentru a gândi cu justețe, este necesar să îți pui de acord gândurile, vorbele și faptele. Astăzi, am convingerea intimă, Lucilius, că învățătura întregii noastre vieți s‑ar putea rezuma la atât: o folosire potrivită a limbajului. Dacă omul ar învăța fie și numai asta în timpul vieții sale și tot ar putea spune că n‑a trăit în zadar!”, mărturisea Seneca în epistola către Lucilius, prieten și guvernator al Siciliei, despre prima întâlnire cu cel care avea mai târziu să-i decidă destinul. Textul dezvăluie și evenimente din anii următori în care tânărul ajunge, prin comploturile și crimele mamei, nu doar să intre în linie succesorală directă, ci chiar să devină cel care preia puterea și conducerea Imperiului Roman în urma morții lui Claudius.
Mândru să fie parte din transformarea unui adolescent timid și timorat în fața necruțătoarei mame avide de putere într-un tânăr talentat, care nutrește empatie și echilibru în a lua decizii, Seneca simte că își îndeplinește nu doar rolul de mentor, ci și menirea. „Am visat să fiu de folos Imperiului și iată‑mă obținând rezultate nesperate. Am visat să avem un împărat înțelept și un Senat care să‑și ia deciziile fără ură, fără teamă și fără mânie. Văd cum toate acestea se înfăptuiesc, puțin câte puțin, sub ochii mei. Ce om n‑ar fi fost copleșit de mândrie? Mă socotesc, prin urmare, cel mai fericit dintre filosofi și cel mai norocos dintre oameni, prieten drag. În felul acesta ne lăsăm purtați de dorințele noastre, Lucilius, iar zeii ne conduc acolo unde vor ei. Iată de ce, atunci când îmi vine poftă să mă amuz pe seama unui nebun, n‑am nevoie să caut prea departe. Mă privesc în oglindă și râd”, remarcă însă, în ultimele sale ore, strivit de tristețea de a fi asistat „orbit de strălucirea reușitei mele” la transformarea tânărului Domitius în Nero, un asasin cu sânge rece. Pentru care Seneca, apropiat nu doar ca un învățător și consilier, ci „ca un tată”, ajunge să îi fie o oglindă care nu îi reflectă strălucirea, ci imaginea deformată de crime. Această transformare este sugerată treptat prin mitul lui Apollo, zeul simbol al Soarelui, al cărui orgoliu nemăsurat îl face ca, deși învingător într-o competiție la care îl provoacă Marsyas, un muritor priceput în a cânta la flaut, să îl jupoaie de viu pe acesta doar pentru cutezanța de a-l fi provocat și astfel, de a se fi considerat egalul său.
Scriitoare, speaker și profesor de arta scrierii în diferite ateliere și conferințe, Marianne Jaeglé a debutat cu volumul de nuvele Un instant dans la vie de Léonard de Vinci. Pentru al doilea roman, Vincent qu’on assassine, a fost, de asemenea, recompensată cu numeroase premii.
