Cătălin Magdalinis este un artist. Este suficient să-l vezi și înțelegi asta imediat. Apoi, după ce îi vezi lucrările, înțelegi că este un artist talentat. Grafician de profesie, Cătălin Magdalinis este genul de persoană pasionată de arta sa, visătoare, neînțeleasă, pe alocuri, dar ancorată în realitatea deseori tristă a lumii artistice din România. Are un talent de povestitor care m-a cucerit imediat, iar sinceritatea cu care vorbește despre ”găștile potrivite” din artă îl creionează ca pe un artist demn, integru, conștient de drumul greu pe care îl are de străbătut ca să își împlinească destinul artistic. Cătălin desenează de mic, cântă de când era școlar, realizează ilustrații de carte pentru copii, participă la expoziții, dar despre toate acestea îl lăsăm chiar pe el să povestească în interviul acordat cu amabilitate pentru presscafe.ro
Presscafe: Ca să ne cunoaştem mai bine, propun să o luăm cu începutul: ce origini ai, Cătălin? De unde vine numele tău deosebit?
Cătălin Magdalinis: Adevărat, numele nu pare să fie românesc, deşi sunt născut şi crescut în România, bucureştean get-beget. Mama este româncă, originile paterne însă se pierd în negura timpului, undeva prin ţinuturile elene. Bunicul din partea tatălui era de origine greacă, bunica însă era basarabeancă, fiică de preot. Ţin minte că, în copilărie, atunci când nu dorea să înţeleg ce spune… vorbea ruseşte. Practic, am sânge amestecat, de român, grec, basarabean. Dar am fost crescut şi educat în pur stil românesc, necunoscând nici greacă, nici limbă rusa, excelând mai mult în limba română.
Presscafe: De la ce vârstă ţi-ai descoperit pasiunea pentru desen?
Cătălin Magdalinis: Bineînţeles, ca orice copil, de la o vârstă fragedă. Dar nu e de mirare, pentru că la vârsta preşcolară mai toţi copiii desenează. Eu însă am început de foarte devreme… Probabil din plictiseală, în jurul vârstei de un an am binevoit să mâzgălesc toţi pereţii din jurul pătuţului unde stăteam. Atunci am făcut prima ”capodoperă”. Mama nu s-a supărat atunci, doar că mi-a mutat locul pătuţului undeva într-un colţ mai sigur, unde nu mai puteam să-mi exercit ”talentele”. Şi bineînţeles, mi-a acoperit ”opera” cu… şifonierul.
Presscafe: Care au fost primele tale, să le spunem, creaţii? Mai ţii minte?
Cătălin Magdalinis: În afară de mâzgălitul pereţilor la vârsta de un an, cu trecerea anilor am ”evoluat” şi am trecut la foile de hârtie. Îmi amintesc că primele personaje nu aveau deloc corp, ci numai cap şi picioare. Şi două beţe în loc de mâini. Desenul tipic al oricărui copil. La 5 ani însă s-a produs o transformare. După o încercare ratată de a lua lecţii de pian la vârsta de patru ani şi jumătate, odată cu vizionarea filmului ”Veronica”, mi-am descoperit şi talentul muzical. La prima vizionare a filmului n-am mai vrut să ies din sala de proiecţie cinci rulaje la rând. Mama a fost nevoită să mă lase în grija unei cunoştinţe şi să plece. Când am revenit acasă, deja fredonam aproape toate cântecele din film. Iar din acel moment, am început să combin aceste două veleităţi, să le zic aşa. Desenam în timp ce cântăm şi invers. Iar acest lucru îmi dădea o stare perfectă. Iar mama mă lua la birou să le cânt colegelor de serviciu. Bineînţeles, melodii din filmul ”Veronica”.
Presscafe: La ce vârstă ai decis să te îndrepţi spre perfecţionare în acest domeniu artistic?
Cătălin Magdalinis: Practic, familia nu şi-a dorit în acea perioadă ca eu să urmez un drum artistic, deşi era destul de elocvent că asta trebuia să mi se întâmple. Aşa că am fost dat la o şcoală experimentală, unde am avut profesori la fiecare materie în parte încă din ciclul primar. În clasa a cincea, mulţi colegi s-au transferat la Liceul de Artă ”Nicolae Tonitza”, mai talentaţi sau mai puţin. Deşi îmi doream şi eu să ajung acolo, ai mei nu au fost deloc de acord şi uite-aşa am fost nevoit să termin opt clase într-o şcoală obişnuită şi complet străină de preocupările mele. Însă, la insistenţele profesoarei mele de Educaţie plastică din generală, mama s-a lăsat înduplecată şi m-a înscris la un cerc de desen unde este acum librăria ”Cărturești”, pe care îl frecventam de două ori pe săptămână şi unde pictam la şevalet. Îmi amintesc că eram foarte încântat şi mergeam acolo cu o foarte mare plăcere. Aşa că, spre sfârşitul ciclului gimnazial de învăţământ, ai mei au trebuit să ia o decizie importantă, să pună punct oricărei meditaţii avută până atunci, la matematică sau limbi străine, şi să mă mediteze exclusiv la… desen, pentru admiterea la Liceul de Artă ”Nicole Tonitza”. Majoritatea colegilor făceau meditaţii la română şi matematică, eu mergeam la meditaţii la desen, lucru ce părea în acea vreme destul de ciudat pentru mulţi.
Presscafe: Sunt mulţi aspiranţi la un loc la Liceul ”Nicolae Tonitza”. A fost greu să intri acolo?
Cătălin Magdalinis: În acea perioadă era ceva mai dificil să intri într-un liceu cu profil artistic, venind dintr-o şcoală generală obişnuită. Aşa că am făcut meditaţii strict la desen timp de doi ani, pentru a-mi fi garantată intrarea. Norocul a fost că, printr-o conexiune am ajuns în atelierul gravorului Silviu Băiaş, care mi-a testat veleităţile artistice şi sub a cărui îndrumare am lucrat timp de doi ani, reuşind să intru la ”Tonitza” la secţia Grafică-gravură cu o notă foarte mare pentru un venit din afară. A fost chiar o surpriză pentru toată lumea, inclusiv pentru mine, puştan fiind.
Presscafe: Cât de mult te ajută să urmezi un asemenea liceu? Ce perspective ai la absolvire?
Cătălin Magdalinis: Pe vremea când am absolvit eu, fiind şi singurul liceu de arte vizuale din capitală, perspectivele erau ceva mai sigure şi aşa zis mai bune. Cu o diplomă din ”Tonitza” puteai să lucrezi ca decorator, desenator etc, fără să ai neapărat studii superioare. Acum însă, existând şi alte licee de artă, şcoli cu profil artistic şamd, lucrurile sunt puţin schimbate. Şi pretenţiile absolvenţilor sunt altele ca şi oportunităţile. Greșeala multora este aceea că se cred cam prea artişti din start şi trebuie să treacă ceva timp sau chiar ani până la o anume maturizare artistică şi nu numai, ca să vadă că lucrurile nu stau tocmai aşa. Astfel, mulţi se pierd pe drum, poate şi dintr-o prea mare plinătate de sine.
Presscafe: Care a fost parcursul tău după liceu?
Cătălin Magdalinis: Parcursul meu după absolvirea liceului şi chiar încă din timpul lui a fost uşor voit schimbat. În perioada adolescenței am început să iau şi cursuri de canto şi să cânt, în paralel, într-un cor, fapt care necesită la fel de mult timp şi dedicaţie. Îmi amintesc că trebuia să chiulesc mai mereu de la ultima oră, cea de română, al cărei profesor îmi era şi diriginte, pentru a putea ajunge la repetiţiile de la cor sau la cursurile de canto. Până în ultima clasă de liceu, dirigintele nu a ştiut că de fapt… mă ocup şi cu muzica. Iar când a aflat, a rămas stupefiat! Eram caz singular în liceu. Şi din acel moment a început să mă numească ”artistul neînţeles”.
Presscafe: Când au început să apară satisfacţiile muncii şi talentului tău?
Cătălin Magdalinis: Referitor la artele vizuale, aşa zisele satisfacţii au venit mult mai târziu, eu neurmând facultatea imediat după terminarea liceului. Am preferat să mai las ani să treacă, maturizându-mă mai mult din punct de vedere profesional şi uman şi nu regret alegerea făcută. Am trecut prin mai multe etape artistice, de la muzică la modelling, spoturi publicitare şi chiar film. Am lucrat cu nume cunoscute din zona muzicală, a modei, a televiziunii şi chiar a filmului. Tot ce am făcut a însemnat ceva pentru mine. În România, din păcate, dacă te ocupi cu prea multe lucruri dintr-o dată, lumea te percepe total greşit, nu mai înţelege ce meserie ai şi ce faci de fapt. Eu mă consider un artist cameleonic, activez în mai multe domenii artistice, acest lucru făcându-mă să mă simt complet. O perioadă am stat în Statele Unite, încercând să înţeleg mai bine lumea de peste Ocean, ajungând să dau chiar un interviu la Universitatea de Arte din Phoenix, Arizona, dar luând până la urmă decizia corectă de a mă reîntoarce în ţară. Se pare că sunt mai european, de fel. America nu a fost niciodată o prioritate pentru mine, doar un noroc de a ajunge acolo pentru o anume perioadă de timp. Revenind la artele vizuale, actualmente sunt absolvent al Universităţii de Artă din Bucureşti, secţia Pictură, clasa prof. univ. doc. Alexandru Rădvan, în prezent aflându-mă în ultimul an de Master la Arte Grafice, specializare Gravură, clasa prof. univ. doc. Florin Stoiciu. Bineînţeles că activităţile expoziţionale au început încă cu primul an de facultate şi chiar înainte, materializându-se cu diverse expoziţii de grup, atât în galerii din Bucureşti cât şi din ţară.
Presscafe: Vorbește-mi despre expoziții, te rog!
Cătălin Magdalinis: Paradoxal, până în prezent nu am organizat nicio expoziţie personală, în schimb, am avut o sumedenie de expoziţii de grup, cu diverşi alţi artişti sau colegi de-ai mei de la Universitatea de Artă din Bucureşti. Cea mai apropiată sufletului meu este expoziţia anuală de arte vizuale intitulata ”Finestre dell anima – Dor de Italia”, organizată de Centrul Italian de Cultură ”Vito Grasso” din Bucureşti în colaborare cu Universitatea de Artă şi Universitatea Naţională de Muzică, prin amabilitatea doamnei prof. univ. Otilia Borcia şi unde particip consecutiv de 4 ani de zile. Acolo mă simt ca acasă, deoarece muzica şi artele vizuale se împletesc într-un mod fericit, ele fiind cele două pasiuni ale mele.
Presscafe: Ce te inspiră adesea în creaţiile tale?
Cătălin Magdalinis: Practic, inspiraţia poate să vină de la ceva cât se poate de banal, total lipsit de importanță pentru majoritatea oamenilor. De la un şerveţel mototolit, o pată inegală de culoare sau o umbră aruncată de un obiect, plantă sau fiinţă, în diverse ore ale zilei. Sau chiar de la propriile tale grimase sau gesturi. Iar de acolo poţi dezvolta. Până la urmă, noi ne cunoaştem cel mai bine. Fiecare are propriile sale motive de inspiraţie, indiferent dacă este artist vizual, actor, dansator sau compozitor.
Presscafe: Să fii grafician, desenator, pictor în România zilelor noastre poate fi suficient pentru a trăi din asta?
Cătălin Magdalinis: Acum depinde din ce unghi priveşti lucrurile. Şi mai contează, ca în orice domeniu artistic – norocul fiecăruia. Sau pe şleau, ”gaşca” din care faci parte. Dacă ai norocul să faci parte din ”gaşca” potrivită, poţi trăi bine merci doar din ceea ce faci. Lucrul ăsta e valabil în toate mediile artistice. Dacă nu eşti în gasca potrivită, vei fi nevoit să faci compromisuri mai mici sau mai mari pentru a te întreţine. Şi în artele vizuale, ca în actorie sau muzică, idealul ar fi să te faci cunoscut peste hotare, să colaborezi cu galerii din alte ţări sau chiar de peste Ocean dacă ai şansa asta, să te poţi face vizibil dincolo de graniţele ţării. La noi, din păcate, artele vizuale sunt privite de către publicul larg ca ceva mai puţin însemnat, ca o îndeletnicire de weekend, nu ca o meserie în sine. Constat cu tristeţe că galeriile sunt din ce în ce mai goale, public există doar la vernisaje. În rest, cam bate vântul. Omul obişnuit nu cumpără artă la noi. Aici este vorba şi de educaţie. În străinătate, nu trebuie să ai studii de arte ca să pui pe perete o lucrare originală a unui artist mai mult sau mai puţin cunoscut. Repet, originală. La noi, doar colecţionarii o fac. Românului îi e mult mai la îndemână un print cumpărat dintr-un selgros, sau mai rău, un kitsch ordinar, pe care el îl consideră ”valoros” din punct de vedere artistic. Şi ar mai fi o problemă. Artistul vizual are nevoie de galerist, de cineva care să-i reprezinte nevoile, care să-l vândă. O galerie nu te ia cu una cu două, imediat de pe băncile facultăţii, e nevoie de timp. Şi de un produs al tău care să funcţioneze ca o carte de vizită şi care să te facă să deschizi uşa galeriilor sau mai mult, a caselor de licitaţii. Pe scurt, tot ”gasca” potrivită rămâne de actualitate. Indiferent în ce domeniu artistic lucrezi, fie muzică, teatru, film, dans.
Presscafe: Care sunt domeniile spre care se îndreaptă artiştii din acest domeniu? Tu la ce lucrezi acum?
Cătălin Magdalinis: Mulţi aleargă către agenţiile de publicitate, fiind un domeniu bine plătit, dar care îţi mănâncă tot timpul. Personal, nu am experimentat zona respectivă pentru că nu m-a atras, ştiind din start că în timp rişti să devii workalcholic. Actualmente, eu mă împart între atelier, studio muzical, predarea educaţiei plastice la o şcoală şi un liceu şi nu în ultimul rând, lucrul în particular cu copii talentaţi pe plan artistic. Îmi place să descopăr potenţiale talente care să schimbe în timp această zonă în mai bine. Ca proiecte, există unul deja finalizat care aşteaptă o promovare, intitulat ”Glam”, şi altul în regim de start, la care am început să lucrez de vreo săptămână. Încă nu are un titlu propriu zis, dar se referă la portretele unor artişti cunoscuţi de la noi, cu care sunt contemporan şi cu care am interacţionat la un moment dat în diverse perioade de timp, dar şi a unor artişti din perioade trecute, pe care îi apreciez. Toate aceste portrete sunt tratate în maniera pop art, pe pânze mari. Va mai dura ceva până să-l scot la suprafaţă.
Presscafe: Grafica realizată pentru ilustrarea cărţilor pentru copii ce caracteristici are? Este mai restrictiva?
Cătălin Magdalinis: Restrictive sunt doar editurile de la noi. Unele dintre ele ajung să-ţi impună stilul de desen, până la culoare. Editura nu este interesată de actul artistic în sine, ci doar de faptul de a vinde cât mai mult şi cât mai bine. Oameni mai puţin instruiţi în domeniu ajung să-ţi dicteze, practic, cum să desenezi şi ce. Astfel, artistul ajunge să fie cam ultima persoană remunerată dintr-un proiect. Personal, nu am avut experienţele cele mai fericite cu editurile de cărţi pentru copii de la noi şi după câteva cărţi apărute pe piaţă, ilustrate de mine, am preferat să mă retrag discret, aşa cum şi apărusem. Nu intenţionez să fac o carieră în ilustraţie, este doar un capitol pe care pot să-l abordez din când în când, cu plăcere.
Presscafe: Ce-ţi place cel mai mult să lucrezi?
Cătălin Magdalinis: Depinde de stare şi de inspiraţie. Deşi am trecut prin zona picturii, formaţia mi-o consider tot de grafician, stăpânind mult mai mult desenul, dar nerefuzând culoarea. Port cu mine de ceva timp un caiet de schiţe în care îmi notez orice mi se pare mie interesant, de la schiţe de mişcare, tipologii de oameni, animale, forme neregulate şamd. Nu am o preferinţă anume, pot lucra cam orice, important este să mă şi inspire.
Presscafe: Dacă ar trebui, din diverse motive, să renunţi la pasiunea ta, spre ce alt domeniu artistic te-ai îndrepta?
Cătălin Magdalinis: Dacă, prin absurd, n-aş mai putea picta sau desena vreodată, sau m-aş retrage din zonă din diverse motive, aş continua cu cealaltă ”carte” aflată încă din adolescenţă în buzunarul stâng al hainei – muzica. Ea m-a ajutat întotdeauna să depăşesc anumite perioade din viaţă şi cât timp voi putea să cânt, o voi face în continuare. Aşa mă simt un artist complet. Cu ambele mâini la mine. Dreapta şi stânga.
Presscafe: Care este realizarea de care eşti cel mai mândru?
Cătălin Magdalinis: Încă nu a apărut realizarea de care să fiu atât de mândru, poate şi prin prisma faptului că sunt destul de pretenţios cu mine şi cu cei din jurul meu. O fi bine sau mai puţin bine, nu ştiu. Dar nici nu îmi e ruşine cu ce sau câte am făcut până acum. Poate voi putea răspunde mai corect la această întrebare undeva peste douăzeci de ani, când voi mai strânge ceva material artistic.
