Deși astăzi era ziua în care vă povesteam plină de entuziasm despre locurile faine pe care le-am mai vizitat și mancarea buna pe care trebuie să o încercați, astăzi regula nu se aplică. Astăzi este despre supărări, frustrări strânse de prea mult timp și exasperare. Într-un cuvânt, despre protest. N-am avut de gând să vă mai spun și eu încă o dată ce au spus toți, nu vreau să intru în polemici, să fiu subiectivă sau să-mi dau cu părerea, că nu-i domeniul meu și mi-ar fi imposibil să mă abțin și să pot scrie un articol decent. În cazul ăsta, m-am hotărât să-i las pe alții să vorbească, oameni care au fost la protest, care s-au aflat printre sutele de mii din Piață și care simt nevoia să spună că „oamenii sunt încă frumoși”, cum bine spune Bean în piesă. Așa că, vă rog, ascultați-o pe Maria.
Am fost una dintre cei 150.000 de oameni care au ieșit în Piața Victoriei pentru a apăra princiipile unui stat de drept. După 4 ore, am ajuns acasă obosită, înghețată și cu o aproape fobie de oameni și gălăgie. Dar să începem cu începutul.
Am picat în mijlocul protestelor, undeva în jurul orei 6 seara, pentru că atunci am reușit să scap de la muncă. Nu era primul meu protest, nu mă așteptam la prea multe. Anunțau că numărul protestatarilor de atunci era de 40.000. Lejer, nu?
Totuși, nu. Cred că cel mai dificil lucru de făcut pentru oricine la un protest e să-și găsească cunoștințele. Asta a fost cu siguranța și pentru mine. Trebuia să fim un grup de 8 persoane, însă a fost imposibil să ne întâlnim toți. Prima dată a fost ok. În jurul orei 6 jumate eram 4 fete care s-au găsit în mulțime și săreau și strigau alături de ceilalți – „Cine nu sare, nu vrea schimbare!” cred că a fost cel mai vocal slogan din toată strada.
După ce am dispărut aproximativ o oră cu o prietenă, ne-am întâlnit cu alți doi, aproape random. Semnalul era căzut aproape peste tot, era frig de-ți degerau degetele în bocanci și mulțimea era complet asurzitoare. Nu ne-am mai găsit și cu ceilalți doi rămași în mulțime.
Metroul a fost o altă problemă de-a mea de aseară. Am ajuns în jurul orei 9 până la ieșire dinspre Lascăr Catargiu. Mare greșeală pentru că, dacă voiai să intri, (iar eu voiam) trebuia să aștepți vreo 10 minute. Lumea care ieșea ocupa 90% din spațiul scărilor, doar că nu aveau unde să se ducă, având în vedere mulțimea din fața ieșirii. Cei care coborau, aveau o fâșie de jumate de metru pe care să coboare, spațiu suficient pentru o persoana. Am și coborât, am și urcat. Superb. Ne mai luăm prietenii de la metrou.
E greu să menții un grup la protest, rămăsesem doar doi, din nou. La 10 am hotărât că am degerat destul și că e momentul să plec. Ca să evit toată drama de la Lascăr Catargiu, am zis să intru pe la Bulevardul Aviatorilor, intrarea dinspre M2. Se cobora frumos, nu era multă lume… asta până am ajuns jos. Cel puțin 200 de persoane stăteau la cumpărat și compostat de cartele.
Acolo am aflat că ultimele cifre arătau 150.000 și am rămas șocată. Normal că totul era blocat, de la metrou, la străzi, la semnal. Era ceva mult mai important decât să-ți găsești prietenii în mulțime. Trebuia să-ți spui punctul de vedere în alea câteva ore, să lupți pentru ce vrei, să strigi alături de cei care vor schimbarea, la fel ca tine.
Au stat la protest 4 ore incredibil de scurte, înghețate, aglomerate și gălăgioase și sigur m-am ales cu o durere de cap după. Dar am fost fericită când am ajuns și voi fi și în seara asta, când mă voi întoarce în stradă. Am fost una dintre cei 150.000 care încă încearcă.
Nu cred că mai e nevoie de alte cuvinte. Maria a spus tot. Simt totuși să închei cu un text pe care l-am văzut postat și mega share-uit pe Facebook, că mi-a trezit un milion de sentimente.
„Ce prost sunt.
Am stat până la 24 de ani în şcoală, masterat, licenţă, când puteam să fac 8 clase, să ciordesc până în 200 de mii de lei şi mă graţiau acum.
Ce prost e tata.
Ca şofer, a avut pe mână zeci de maşini de lux. Putea să le fure, să le ducă la vândut piese, să strângă până în 200 de mii de lei şi acum îl durea în cur, era graţiat.
Ce proastă e mama.
Îşi rupe spinarea de peste 20 de ani. Nu cred că a adunat din salarii până acum 200 de mii de lei în total.
Ce proşti suntem toţi care am fost cinstiţi.
Ne trezim la 7 dimineaţa şi mergem la muncă până seara, de nu vedem lumina zilei, iar 75% din salariul nostru oricum se duce înapoi la stat (ca să vezi ce proşti sunt şi ăia care ne plătesc).
Ce proşti suntem. Trebuia să furăm şi noi ca chiorii…”
Și cu asta am încheiat.
