Continuăm seria poveștilor cu și despre studenți și facultate vorbind astăzi cu Remus, un tip de 24 de ani, masterand la FJSC, în cadrul Universității București.
Știu că discuțiile astea ar trebui să fie despre studenție, însă eu am ales să vorbesc despre scurta perioadă de înainte de asta. Toată lumea știe că facultatea este una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții, însă cum ajungem acolo? Ei bine, faceți ca mine: dați cu banul!
De-alungul clasei a douăsprezecea, am schimbat foarte multe idei de facultăți, cam cum fac acum cu joburile, răspunzâd la întrebarea „Unde aș arăta mai bine?”. Ei bine, după mult studiu de piață și multe păreri de la oameni legate de persoanele pe care le invidiază cel mai mult și care ar fi jobul visurilor lor, am ajuns la câteva facultăți între care nu mă puteam hotărî: Drept, Jurnalism, Psihologie, Marketing, Management și încă una care îmi scapă. Am mai cerut păreri în stânga și în dreapta, însă toate rămâneau cam la egalitate, așa că am decis să apelez la ultima variantă posibilă: datul cu banul.
După ce le-am grupat câte două, au mai rămas Jurnalismul, Dreptul și Psihologia, iar apoi numai primele două. Era momentul cel mare, o decizie destul de importantă, așa că am simțit nevoia de a avea martori, motiv pentru care mi-am chemat întreaga familie să fie prezentă la momentul în care voi afla în ce direcție se va îndrepta viața mea, iar acest lucru urma să fie decis de o monedă de.. zece bani.
Întâmplare, noroc sau soartă?
Când le-am zis alor mei ce urma să fac, tata a început să râdă și să spună că nu a fost o idee bună să îmi aleg singur facultatea, iar mama să plângă, pretinzând că îmi bat joc de propria-mi viață. Fratele meu era fericit că eu redevenisem oaia neagră a familiei, chiar dacă el o dăduse în bară cu alcoolul în urmă cu câteva seri, dar și că nu mai rămânseseră printre opțiunile mele facultățile ASE-ului, unde era el student.
În ciuda așteptărilor, durata monedei în aer nu a fost mai mare, cum se întâmplă în filme, ca să crească suspansul, iar rezultatul îl aflasem deja, fiindcă speram să pice marca, adică jurnalismul, ceea ce s-a și întâmplat . Cu entuziasm în suflet și cu o minte încă nu destul de dezvoltată, m-am trezit la patru dimineața pentru a traversa o vale și un râu ca să ajung la cea mai apropiată gară. Satul în care stăteam era destul de rupt de civilizație. De acolo, am luat trenul la cinci dimineața ca să ajung pe la miezul zilei în București și să mă cazez ilegal la unul dintre căminele ASE-ului, ba chiar în unul dintre alea bune.
Trecând peste toate detaliile interesante despre tipele și petrecerile din cămine și menționând că singura mea pregătire pentru admitere consta în două paragrafe citite de pe telefon prin wap pe vremea aia, am ajuns în marea zi a examenului, într-un loc plin de oameni cu speranță în suflet și cu familiile lângă ei și în spatele lor eu, singur și amuzat, întrebându-ma ce naiba caut acolo, ascultând numărul de ani de pregătiri pe care îi avuseseră fiecare și toate miile de chestii citite pentru examen. Nu eram speriat, întrucât habar nu aveam ce mă așteaptă, așa că, atunci când mi-a fost strigat numele, am întrat în sală, mi-am găsit locul și am primit foaia cu examenul. Pe aceasta se aflau trei probe: una cu 30 de grile de gramatică de bun-simț, zic eu, o probă de argumentare și una de crativitate și descriere, după cum o numeau ei.
După 15 minute din cele trei ore de examen în care pur și simplu am stat și m-am amuzat pe seama colegilor mei panicați și atenți, întrucât mereu încep fiecare proiect important cu o pauză, mi-am mai rupt încă unul pentru cele treizeci de grile, după care am trecut la ultimele două subiecte, care păreau mult mai importante. Primul dintre ele era subiectul de argumentare. Aici ne cereau să ne spunem jobul ideal și motivele pentru care îl consideram așa. Nu aveam un ban la îndemână să îl decid și pe ăsta, așa că am zis să spun unul pe care eram sigur că nu il va mai folosi și altcineva, încercând să îi manipulez pe profesori. Așa că am decis (la admiterea de la Facultatea de jurnalism) să scriu că jobul meu ideal ar fi acela de programator. După cele trei argumente și obișnuitul contra-argument pe care nu mi le mai amintesc, am trecut la ultima parte.
Florin Piersic și „visul” de a deveni programator.
Ultima cerință era să creăm o povestioară despre întâlnirea noastră cu persoana pe care o admirăm cel mai mult. Eu nu aveam așa ceva, așa că intelectul meu încă slab dezvoltat s-a folosit de încercarea de a manipula cititorii din nou. Am ales un personaj pe care speram să îl admire, oarecum, toți profesorii corectori, Florin Piersic. După această idee, am recurs la cele două paragrafe citite pe wap care spuneau că trebuie să folosești sensul propriu al cuvintelor și că nu ai voie să spui gânduri sau păreri, ci numai câteva însușiri și una sau două comparații.
Cu voiam să impresionez, mi-am propus să introduc o parte amuzantă și una „lacrimogenă” în poveste, întrucât mi se părea mie un lucru foarte greu de făcut. Am făcut asta prin descrieri. La partea amuzantă am descris un cocalar care era să mă calce cu mașina, care „se afla într-o mașină decapotabilă verde metalizat , avea un tricou roz, cu gler alb ridicat și pe al cărui spate scria De puta madre!, avea ochelari de soare cu lentile cenușii și rame groase, albe din plastic, iar pe fundal se puteau auzi versurile celebrei aș da zile de la mine”. La partea mai sentimentală i-am făcut descrierea maestrului Florin Piersic. „Avea niște haine de o calitate mult mai scăzută decât ți se păreau la tv, nu era atât de zâmbitor, zâmbetele fiind vizibil forțate, ochii priveau mai mult în jos, iar ridurile îl făceau aproape de nerecunoscut”.
După examen, am așteptat rezultatele cu sufletul la gură (o săptămână), iar când acestea au sosit, spre uimirea tuturor, am reușit să obțin punctaj aproape de buget, însă am rămas la taxă.
Hai că a mers..
După ce am terminat facultatea, am lucrat puțin în domeniu, am început un master pe care acum sunt pe cale să-l termin. Cred că mica mea nebunia de a lăsa destinul să îmi decidă viitorul a avut un rezultat bun, chiar dacă gestul meu a fost, în sine, o prostie. Dacă ar fi să mai aleg o dată aș face exact aceleași lucruri. Așa am devenit omul care sunt astăzi, un aproape masterand care nu mai lucrază în jurnalism și care are un nou vis nebun care s-a născut dintr-o glumă proastă, acela de a deveni public speaker și de a imbunătăți, astfel, viața multor oameni. Știu că e o prostie și că sunt șanse mici să îmi iasă. Ae pare că îmi bat joc de propria-mi viață, dar am auzit asta de prea multe ori.
Nu recomand nimănui să facă ce am făcut eu, chiar dacă probabil voi face astfel de lucruri toată viață. Rezultatul jocului cu propria-ți viață îți poate arăta că totul se întâmplă cu un motiv sau că pur și simplu ești prost dacă ești genul de om care se bazează pe acest lucru, iar dacă tot ai de gând să îți bați vreodată joc de viitorul tău, măcar alege tu cum să faci asta și nu lasa o monedă de zece bani să decidă în locul tău.
Remus, 24 de ani, masterand.
Remus, curajosul cu numărul doi, a împărtășit cu noi drumul „anevoios” care l-a adus la FJSC și nu l-a mai lăsat să plece. Mulți dintre noi se regăsesc în povestea asta și la fel de mulți avem o groază de chestii de povestit. Împarte-le cu noi! E distractiv să faci schimb de povești! 🙂
