Dintotdeauna am avut o pasiune pentru comediile din repertoriul francez. Au ele un mix special de haz, realism, quid pro quo si nelipsitul je ne sais quio, vesminte pe care actorul roman, chiar si pe stomacul gol, stie sa le imbrace si sa faca impresie cu ele.
Cand am vazut ca Vine barza, adaptare după André Roussin, mi-am zis ca este contextul potrivit pentru a-mi face timp sa ma culturalizez un pic. Ce-i drept, distributia este de asa natura incat mi-a starnit curiozitatea cu privire la ce-ar fi putut sa transmita aceasta piesa, prin intermediul a cinci actori din generatii diferite: Adriana Trandafir, Mihai Ciuca, Laura Cosoi, Dan Radulescu si Doina Teodoru, in regia lui Lucian Iancu. O combinatie armonioasa, zic eu, deoarece se simte chimie intre personaje.
In Vine barza avem acces in sanul familiei Jaquet, care urmeaza a fi blagoslovita din toate directiile cu noi membri. Olympe, sotia lui Charles, un important politician, ramane insarcinata fix cand acesta ia masuri legislative, la nivel national, in directia drepturilor sexuale si reproductive. Geoges, baiatul celor doi, asteapta un copil cu secretara tatalui sau. Thèrése, fata in casa, este si ea insarcinata si nici Annie Jaquet, fiica lui Charles si Olympe, nu se lasa mai prejos.
Pana la Vine barza n-am mai vazut-o pe Laura Cosoi pe scena. O vazusem jucand doar in sitcomul La Bloc, in videoclipul lui Smiley si in telenovela Aniela. Chiar eram curioasa cum a evoluat si daca si-a depasit conditia de actrita de televiune. Ei bine, tot in zona aceea a ramas. Si n-o spun ca pe o ofensa. Inceputurile in productiile de televiziune si-au pus amprenta pe modul in care dumneaei se transpune intr-un personaj. Potential exista si cu siguranta poate fi depasit in timp. Critica mea, desigur, ar putea fi nemeritata, deoarece are la baza preferinta mea exacerbata pentru teatru, nu televiziune. Si sa fim sinceri, este cam greu, aproape imposibil, sa impresionezi atunci cand joci alaturi de Adriana Trandafir si Mihai Ciuca.
Stii si tu, Adriana Trandafir e Adriana Trandafir, nascuta pentru comedie si savuroasa in orice imprejurare in care iti este dat sa o vezi.
Surpriza serii a fost pentru mine Mihai Ciuca. Nu stiu in ce grota am trait pana in prezent de n-am auzit de dumnealui, insa abia zilele astea am facut aceasta descoperire majora pentru cultura mea. Mihai Ciuca si-a trait personajul prin toti porii, probabil cu cresterea tensiunii cu tot, astfel rezultand o interpretare delicioasa.
O alta descoperire a fost Doina Teodoru, adica Thèrése, personaj expresiv, plasat in plan secund, dar cu interventii remarcabile.
Despre Dan Radulescu auzisem cate ceva, insa nu l-am vazut niciodata interpretand un rol. Am inteles ca este pe val. Intuitia mea imi spune ca face parte din generatia tinerilor actori care nu-i va lasa pe oameni sa uite de teatru.
Daca tot am vorbit despre actori, o sa spun cateva vorbe si despre spectatori. Pana la aplauzele generoase de la final, unii spectatori nu au stiut cum sa fie spectatori. Nu comentez despre tusea excesiva a unor oameni din public, deoarece imbolnavirea sistemului respirator nu e neaparat din vina lor, dar comentez despre impolitetea de a nu-si da telefoanele pe silentios. Mi se pare chiar lipsa de respect fata de actori, fata de ceilalti spectatori si chiar fata de propria persoana sa asisti la o piesa de teatru, iar telefonul nu doar ca nu-ti este dat pe silentios, ci se mai si afla pe fundul gentii si pana rascolesti dupa el, se plictiseste omul sa te mai sune.
Sursa foto: Teatrul de pe Lipscani
