Continuăm seria poveștilor cu și despre studenți cu Ana și Maria, două fete tinere, frumoase și curajoase care ne-au povestit pățania lor. Pe noi ne-au făcut să ne simțim ca și cum am fi fost acolo cu ele și am fi trăit cot la cot toată experiența. Haide-ți să vedem despre ce e vorba!
De ce?
M: Nu fac sport. Pentru mine, exercițiile fizice se rezumă la mersul pe jos până la Mega și urcat scările până în camera de cămin. Tocmai de asta nu pot să zic că mi-a surâs ideea de a merge în drumeție pe munte. Ce-i drept, iubesc munții și natura, în general, dar să stau o zi întreagă pe traseu nu mă tenta prea mult. Am acceptat cu jumătate de gură, în special pentru că deja ratasem prima drumeție din vacanță ( mă păștea o răceala și am zis să nu-mi forțez norocul), deci nu prea aveam încotro.
În timp ce mă pregăteam de marele traseu, încă îmi treceau prin minte diferite scuze să stau în cameră, eventual să mă culc la loc. Nu pot să zic că știu ce înseamnă sa te îmbraci adecvat pentru urcat pe munte, mi-am luat adidașii ăia semi-profi pentru alergat, un tricou și hanorac cu glugă (pentru că pe munte e frig și îmi place să port glugi), și, desigur, un rucsac plin cu mâncare.
A: Astă-vară ne-am gândit să mergem la munte, în principal pentru a evita aglomerația și haosul obositor din Costinești. Avem o prietenă pasionată de drumeții și majoritatea eram gen „cât de greu poate să fie?”. Eu nu mai făcusem trasee în viața mea, dar ideea mă tenta destul de tare și cu siguranță o sa o mai fac, doar că mai profesionist de acum încolo. Țin minte că am plecat în întârziere de la vilă, dar am reușit să prindem ultimul autobuz de dimineață spre Canion.
Început a fost bun, parcursul harcore.
M: La început era ok, mers încet, timp de admirat peisajul și facut poze (selfieuri). Cea mai frumoasă parte (de până atunci), a fost când am ajuns la Canionul Șapte Scări. Am mers printre stânci, am trecut pe lângă cascade și am urcat prin canion pe scări (care ,da, erau șapte!). Aici am avut parte de prima doză de adrenalină din ziua aia când era să alunec în timp ce urcam pe ultima scară, pentru că era super alunecoasă. Ulterior am aflat că la întoarcere trebuia să mergem pe alt drum. Păcat, chiar voiam să vad în ce fel îmi rupeam gâtul când coboram pe scările alea.
Undeva pe la jumătatea drumului am început să auzim niște sunete mai ieșite din comun, adică pe lângă ciripit de păsări, frunze bătute de vânt și alte chestii poetice, suna de parcă bubuia ceva în depărtare. „N-are cum să tune, suntem în August și e mijlocul zilei”, gândeam eu cu inocență. Lăsând asta la o parte, drumul devenea din ce în ce mai epuizant și mai înclinat, mai mult escaladam stânci decât să mergem. Bubuitul dubios făcea și el un come-back, cu tot cu ploaie, care a trecut de la „picături” la „turnat cu găleata”, adică fix ce mai lipsea pentru o gașcă de prieteni aflați în mijlocul muntelui. Nici nu se mai punea problema să rămânem uscați, încercam totuși să nu mă umplu de noroi până la genunchi, și nu, adidașii mei semi-profi nu au fost prea de folos. În timpul ăsta îmi treceau prin cap o groază de gânduri: „oare dacă sun la salvamont vin și mă iau cu elicopterul?”, „dacă rămânem blocați aici pe vecie?”, „mă întreb la ce plămân o să fac pneumonie prima dată…”.
A: Crezusem că cea mai hardcore partea a fost să urc o scară perfect verticală prinsă de o stâncă, care mai era și alunecoasă de la râul care curgea fix în fața mea. Dar am trecut cu bine de experiența asta și ne-am continuat urcușul. După puține ore de mers, traseul îți dădea posibilitatea să te întorci la bază, însă noi voiam să ajungem la cabana Piatra Mare. La bifurcația asta era un îndrumător pe care l-am întrebat cum putem să ajungem acolo. Nu era foarte sigur. Totuși, am continuat să urcăm și în drumul nostru tot găseam semne care ne indicau orele de mers rămase. Eram, așadar, pe drumul cel bun. Eram foarte entuziasmată de experiența în sine și toți aveam o stare generală bună, făceam mișto și ne simțeam bine, chiar dacă începeam să obosim. Îmi amintesc că ne-am întors și ne minunam de priveliștea Brașovului de sus, asta fiind o senzație înălțătoare și la propriu și la figurat. Undeva fix în intervalul ăsta am început să auzim tunete și inițial eram toți în negare atât de grav încât nu concepeam că e posibil să ne prindă ploaia, asta rezonând cu pieirea în mintea noastră.
And then it started… cu picături generoase peste ruscacul meu permeabil, care nici nu avea fermoar, peste hanoracul meu din bumbac și peste adidașii mei alb cu verde. Ne-am refugiat toate telefoanele la cineva în rucsac și am continuat să urcăm. Pământul avea un strat bunicel de nămol, pietrele erau alunecoase și începeau să se formeze mici râuri prin care apa curgea la vale. Îmi amintesc cum eu și un prieten făceam mișto încontinuu că să nu ne panicăm și să nu ne gândim la scenarii întunecate. Din momentul ăla cred că mai aveam de urcat vreo ora.
Luminița de la capătul tunelului.
M: Când în sfârșit am ieșit din pădure și ne-am apropiat de vârf, am găsit cabana, iar proprietarii au fost destul de drăguți încât să ne primească. Eram pe atât de bucuroși că am ajuns la cabană pe cât de panicați că trebuie să ajungem înapoi de la +3000m la +1000m. Ne-au oferit și pături, ceai, voiau chiar să ne cazeze în eventualitatea în care ploaia nu s-ar fi oprit înainte de înserare. Banii ne ajungeau undeva pe fix pentru opțiunea asta.
A: Nu cred că mi-a fost vreodată mai frig decât mi-a fost când am intrat în cabană cu hainele lipite de mine și următoarea oră. Tremuram ca varga și nu puteam să mă opresc. Dar am primit haine uscate și proprietara mi-a donat un tricou al unui excursionist care și-l uitase acolo și pe care încă îl mai port. De asemenea, am băut litrii de ceai și am luat 2 pastile de Paracetamol.
Am ieșit mai târziu să fumez, singură și tristă, cu o pelerină pe mine, sub o streașină care nu mă proteja prea mult. Atunci am împărțit din Pall Mall-ul cumpărat la repezeală de la un magazin mic de pe drum cu un alpinist de vreo 30 de ani care mi se părea super hot și rocker. Tipul mi-a spus, printre altele, că așteaptă să se oprească ploaia ca să se urce în vârf și că apoi va dormi la cabană. Mai mult decât suficient cât să dea pe spate o gagica de 19 ani la vremea aia, deși încercam să nu o arăt prea tare.
Hai că n-a fost chiar atât de rău..
M: Cum spuneam, ne aflam la mila vremii, pentru că dacă ploaia nu se oprea până la ora 6, rămâneam blocați în cabană peste noapte, la 3000 și ceva de metri altitudine, fără wifi, fără mâncare și fără haine uscate. Însă, cineva acolo sus ne iubește și la 17:40 (nu glumesc, m-am uitat pe ceas) s-au curățat norii și puteam pleca liniștiti, după o tentativă eșuată de a sfida soarta și să coborâm pe ploaie ( doar că ne-am întors că ne era frig). Ne-am mai luat straturi de haine pe noi și am pătruns în aerul înțepător, în congelatorul de afară. Dubii în continuare. „Nu scap fară boală gravă, right? O să regret foarte tare asta, right? Poate era mai bine să fi dormit la cabană, right?”.
Drumul înapoi spre civilizație a fost incredibil de lin, (am ales o rută alternativă sub îndrumarea proprietarilor de la cabană). La un moment dat devenise chiar plăcut și îmi părea rău că ne apropiam de casă. După toată panica pe care ne-o luasem (urcuș periculos, frig, ploaie interminabilă, bani pe fix, nimic cert), lucrurile se așezau încet-încet.
A: Ca să fie treaba treabă, am ajuns de unde plecasem, dar pierdusem autobuzul direct. Ne-am urcat într-un RATB, am călatorit ilegal, nesiguri dacă merge la gară sau dacă ajungem în timp util astfel încât să prindem ultimul tren spre pensiune. În final, odată ajunși la gară, am renunțat la tren și am mers cu autobuzul.
Experiența asta a fost un amalgam de feeling-uri, de la frică și panică la caterincă și lucrul în echipă ca să găsim soluția optimă. Ce e de reținut e să nu pleci pe fucking munte făra bocanci, pelerină, multă mâncare, chiar mulți bani, schimburi de tot felul (groase, subțiri,de la șosete la bluze) și trusă de prim ajutor. Echipamentul adecvat te scapă de belele, really.
M: Până la urmă, îmi pare bine că am făcut traseul ăsta, ne-am distrat super mult pe drum și, sincer vorbind, nu se compară nimic cu sentimentul pe care îl ai când te afli în vârful muntelui și privești în zare. 10/10 would recommend!
Ana și Maria, anul II, Universitatea București
