Nuami Dinescu este actriță. Publicul larg o știe de la televizor. Acolo i-au remarcat oamenii talentul, spontaneitatea și farmecul. Dincolo de imaginea pe care o lume întreagă o cunoaște, Nuami Dinescu este mult mai mult. Este pasionată de teatru și dragostea pentru meseria ei a făcut-o să lupte cu toată puterea să reușească. Este iubitoare de animale și pasiunea ei pentru aceste suflete o motivează să se zbată să le ajute cu toate mijloacele pe care le are la dispoziție. Este prietena celor care suferă și este prima care întinde o mână spre semenii ei ca să-i aline. Există un singur cuvânt care o poate descrie cel mai bine pe Nuami Dinescu și acesta este: OM. Suntem bucuroși să vă prezentăm interviul pe care omul Nuami Dinescu l-a oferit pentru presscafe.ro
Presscafe: Eşti un om sufletist, pasionat să ajute, să se implice, dar şi un profesionist dornic să-şi facă meseria. Aş împărţi viaţa ta în două mari pasiuni: cea pentru meseria ta şi cea pentru animale. Aş vrea să le luăm pe rând şi să vorbim despre fiecare în parte. Când ai descoperit pasiunea ta pentru teatru?
Nuami Dinescu: De prin liceu se contura ceva. Eu am prins perioada ”Cântarea României” din plin şi, cum eram elevă la un liceu de construcţii, îţi dai seama ce s-a ales de umanismul meu care îmi ieşea pe ochi. M-au pus să mă ocup de brigada artistică, era un must. În anii ’80 era obligație să fii reprezentat cu ceva la ”Cântarea României”. Poate e bine să clarificăm pentru ”ăştia mici” că era un fel de Vocea, altoită cu Românii au talent, cu X factor, dar la grămadă. Era funny. Mai ales că chiuleai de la şcoală!
Presscafe: Mai ţii minte când ai urcat prima dată pe o scenă adevărată?
Nuami Dinescu: Da. În ’83- ’84 la Costineşti, la Gala Tânărului Actor, cu spectacolul ”Rânduieli” după Marin Sorescu unde am luat şi premiul de interpretare, premiu ex aequo cu Dana Dogaru. Cum să uit aşa ceva?
Presscafe: Familia ţi-a încurajat această pasiune?
Nuami Dinescu: Am avut noroc cu o mamă liberă la cap care aşa l-a educat şi pe tata. M-au lăsat în pace să fac ce vreau, ce cred eu că e bine pentru mine, mai ales că am plecat de acasă, singură, în lume, după liceu, la 18 ani. Nu mi-au impus niciodată nimic, nici măcar să mă mărit, să fiu şi eu în rândul lumii. Mama avea o singură problemă cu mine ”ce-o să te faci tu în viaţa asta, că nu eşti bună de muncă?” Nu sunt, că nu am putere, am voinţă, dar putere, nu. Eu mergeam peste tot cu mama: la săpat, la cules de prune, la fân, la bucătărie, peste tot eram cu mama şi m-a văzut că vreau, dar nu pot. După ce am încercat să pun două furci de fân în căruţă, era să cad cu furcă cu tot pe deal.
Presscafe: Când te-ai hotărât să transformi pasiunea pentru teatru în meseria ta?
Nuami Dinescu: Eu nu am hotărât nimic, lucrurile au venit de la sine. Am avut diverse meserii pentru supravieţuire: de la sudor, funcţionar, secretară, administrator, dar toate drumurile duceau inevitabil către teatru. Acolo eram bine, eram în elementul meu, eram fericită. Acolo mă regăseam. Acolo mi-era cel mai bine…
Presscafe: Când ai dat examen la Facultatea de Teatru?
Nuami Dinescu: De multe ori, de prin ’86- ’87… am renunţat o vreme, am plecat la Reşita, apoi la Braşov, m-am oprit la Craiova şi abia în ’90 m-am întors în Bucureşti şi am mai încercat o dată, la secţia păpuşi, pentru că la Craiova învăţasem măiestria şi poezia teatrului de păpuşi. Am picat de câteva ori prima sub linie, aşa a fost să fie şi, după un astfel de rateu, m-am înscris la Hyperion. Luau clasă Adela Mărculescu şi Lucia Mureşan, iar asistent era Mihai Voicu, cel care m-a şi obligat, cumva, să mă duc la examen. Am intrat prima, în sesiunea din august şi… asta a fost. Aşa a început drumul meu către Facultatea de Arte.
Presscafe: Ce te-a marcat în anii de studenţie?
Nuami Dinescu: Rolurile şi frumuseţea lucrului. Ţin minte tot. De la dramatizări la examenul de licenţă. Am fost atunci şi Doica, dar şi Katarina, în acelaşi examen, am fost Bătrâna, în ”Cei din urmă” de Maxim Gorki, unde mi-au scos şi cele două replici, nu vorbeam deloc, trebuia să joc şi atât. M-au marcat Ruth din ,”Epitaf pentru George Dillon” și spectacolele examen, unul mai greu decât altul. Am iubit-o din toată inima pe doamna Lucia Mureşan care mi-a dat să joc Doamna, în ”Frumos e în septembrie la Veneţia”. Am fost Aneta Duduleanu, în ”Gaiţele”, într-un examen. Pe ăsta mai am timp să-l joc, sper.
Presscafe: Ai putut să profesezi după terminarea facultăţii?
Nuami Dinescu: Da, la Teatrul ”Toma Caragiu” din Ploieşti, unde ne-am şi întâlnit într-un spectacol în care tu erai adorabilă. M-am zbătut mult până am reuşit pentru că nu le-am plăcut tuturor celor din comisia de examen; am avut noroc cu Raluca Zamfirescu şi Corneliu Revent care mi-au şi spus, într-o întâlnire de după concurs ”tu eşti foarte talentată, îţi trebuie şi un dram de noroc”! Chiar am avut noroc să joc cu amândoi în „Inimă de câine” al lui M. Bulgakov, poate cel mai iubit spectacol al meu de la Ploieşti, care, din păcate, a pierit odată cu plecarea în altă lume a unui om şi un profesionist desăvârşit, domnul Corneliu Revent.
Presscafe: De ce crezi tu că unii absolvenţi reuşesc să profeseze, iar alţii nu o pot face, poate, niciodată?
Nuami Dinescu: Nu ştiu să-ţi dau un răspuns. Cred că e ceva ce ține de tine şi de norocul fiecăruia. Când am terminat eu, în 1997, am sunat peste tot, la toate teatrele din ţară, eram dispusă să mă duc oriunde, numai să joc. Îmi doream aşa de mult să mă angajez într-un teatru, muncisem prea mult ca să nu fac asta. Într-o zi, l-am întâlnit în metrou, la Piaţa Victoriei, pe Dorel Vişan. Cât de disperat să fii să te duci la el, să-i spui: „Bună ziua! Știţi, eu am terminat anul ăsta teatrul, nu scoateţi niciun post la concurs la dumneavoastră la teatru?” Omul era director pe vremea aia și mi-a spus să sun la secretariat să întreb ce şi cum, că nu ştie. Nu s-a supărat, a fost drăguţ şi mi-a răspuns. Am sunat, nu aveau locuri. Revenind la întrebarea ta, nu ştiu… uneori nu te ajută nimic şi tu te tot agiţi sperând că din asta va ieşi, totuşi, ceva.
Presscafe: Ce contează cel mai mult în această lume a actorilor în aşa fel, încât ei să devină vizibili în domeniul de activitate pentru care au studiat?
Nuami Dinescu: Cu nişte ani în urmă aveam alte răspunsuri. Acum însă nu mai cred că dacă eşti talentat şi munceşti o să şi reuşeşti. Acum contează şi pe cine cunoşti, cine te place şi, mai rar, să întâlneşti oameni „dispuşi” să-ţi vadă potenţialul. Şi iarăşi spun că e o chestie, adesea, de conjunctură, de noroc, de şansă…
Presscafe: Unde ai jucat pentru prima dată ca profesionist?
Nuami Dinescu: La Teatrul ”Toma Caragiu”din Ploieşti, motiv pentru care lumea mă întreabă şi azi dacă m-am mutat din Ploieşti. Nu am locuit niciodată acolo, am făcut naveta, adesea cu „ia-mă, nene!”
Presscafe: Povesteşte-mi care piesă de teatru şi ce rol ţi-au rămas cel mai aproape de suflet!
Nuami Dinescu: Toate mi-au fost dragi, fiecare a însemnat ceva pentru mine şi evoluţia mea în viaţa asta; specială a fost Ruth, din ”Epitaf pentru George Dillon”, poate pentru că era contre-emploi şi profesoara mea, Lucia Mureşan, mi-a încredinţat rolul pentru că a crezut în mine şi în faptul că pot mai mult decât comedie. Şi asta m-a ajutat enorm.
Presscafe: Plecarea ta de la teatru spre televiziune s-a făcut lin sau ai stat o vreme să te gândeşti dacă e bine ce faci?
Nuami Dinescu: Nici vorbă. A apărut o propunere la un casting, habar nu am avut în ce mă bag. Când m-am dezmeticit trecuseră 7 ani şi eu eram deja altcineva.
Presscafe: Regreţi sau ai regretat vreun moment această alegere a ta?
Nuami Dinescu: Am avut perioade în care am zis că dacă ar fi să o mai iau de la capăt, nu aş pleca din teatru pentru televiziune. Au urmat, însă, nişte întâlniri cu nişte oameni, nişte necunoscuţi, nişte oameni de pe stradă, nişte telespectatori care mi-au schimbat părerea cu totul. Ultima întâlnire m-a făcut să plâng: m-am întâlnit cu o fată dragă rău mie, fără să ştiu că mama ei abia îşi revenise după o paralizie. Au venit împreună la terasă să bem un suc şi când mama ei m-a văzut (nu ştia că noi două urma să ne vedem)… bucuria acestei doamne că mă vede mi-a umplut ochii de lacrimi. Şi nu am înţeles ce mare lucru am făcut de mă iubesc oamenii ăştia. Când ne-am despărţit, prietena mea mi-a spus ”să nu-ţi pară rău, uite câţi oameni ai bucurat!” Pentru ei, pentru oamenii pe care i-am întâlnit apoi, când eu nu mai eram pe post, m-aş întoarce la personajul ăla, poate pentru că acum nu mai sunt nişte necunoscuți în spatele unei camere de filmat, sunt chipuri, nume, care se uită la noi şi se înseninează.
Presscafe: Care au fost satisfacţiile tale oferite de munca în televiziune? Dar insatisfacţiile?
Nuami Dinescu: Pentru mine nu a fost un job, a fost un spectacol continuu. Jur că pentru mine nu e greu să mă duc să fac emisiune la tv, ori să filmez ceva… E ceva ce vine din mine fără să mă chinui prea mult, mă simt fericită, sunt în mediul meu. Satisfacţiile sunt ca atunci când eşti mereu într-un spectacol continuu. Insatisfacţii? Au fost, dar nu le ţin minte, eu am văzut mereu partea plină a paharului, ce sens avea să-mi încarc mintea cu mărunţişuri? Viaţa are propriul ei fel de a da cu mătura şi a lăsa ce e curat. Trebuie doar să fii atent.
Presscafe: Ştiu că ai scris o carte, apărută la Editura Cartea de suflet, intitulată ”Eu nu sunt Tanța”. Cât de mult te mai urmăreşte acest personaj? Te-a ajutat în cariera ta sau dimpotrivă?
Nuami Dinescu: Cartea nu are nicio legătură cu personajul sau cu televiziunea. Există un singur capitol care se numeşte aşa, ”Eu nu sunt Tanța”, în care vorbesc despre trecerea mea prin platoul emisiunii ”Teo”. Atât. Restul sunt poveşti despre oameni.
Personajul e cu mine mereu, zilnic, din cinci oameni patru întorc capul şi unul zice ”uite-o pe Tanța”, ceea ce pentru mine e uluitor. Emisiunea s-a închis în 2008. „Aşa un personaj puternic merită să aibă o viaţă mai lungă”, scria cineva într-un articol. Nici nu m-a ajutat, nici nu m-a încurcat. Oricum, graţie Facebook-ului şi site-ului meu, nuami.ro, lumea a început să mă cunoască dincolo de Tanța. Singurul meu regret e că nu am atât timp încât să scriu mai mult.
Presscafe: Când şi mai ales de ce a apărut în viaţa ta pasiunea pentru animale? Are vreo legătură cu dezamăgirea pe care ţi-au provocat-o oamenii?
Nuami Dinescu: Nu. Sunt lucruri diferite, fără nicio legătură. Aşa am crescut, cu milă şi compasiune pentru oameni, animale, păsări. Noi toate patru, că suntem patru fete, adunam animale şi le duceam acasă şi mama ne-a primit cu toate. Ce să-ţi zic, că în anii când eram mici, mici, când se tăia porcul noi plecam de acasă, ca semn de revoltă? Şi scriam cu cărbune pe pereţii bucătăriei proaspăt văruite ” au tăiat-o pe Cercilica”?
Iar oamenii te dezamăgesc în măsura în care te laşi dezamăgit. Asta am învăţat-o în ultimii ani, să nu mai am așteptări aşa mari de la oameni, indiferent despre cine e vorba, şi să nu mă mai las dezamăgită. Atât poate, atât e în stare. Mai putem împreună ceva… ? Nu! Bine, drum bun! Cu oamenii mi-e mai simplu, că-s oameni, se descurcă bine şi fără mine. Animalele însă, nu. Animalul depinde de tine şi de bunăvoinţa ta, dacă îi dai să mănânce, mănâncă, dacă îi dai apă, bea… dacă nu, moare.
Presscafe: Ştiu că ajuţi necondiţionat pe toată lumea care îţi cere ajutorul în orice problemă, dar mai ales atunci când vine vorba de animale abandonate, părăsite, abuzate. Cât timp din viaţa ta aloci acestei cauze nobile?
Nuami Dinescu: Cât e nevoie. Las altele, care suportă amânare şi fac ce pot. Din păcate, în România nu există legi care să pedepsească abuzul împotriva animalelor, populaţia nu-şi sterilizează animalele, dar aruncă puii şi în felul ăsta problemele sunt infinit mai mari şi din ce în ce mai greu de gestionat. Din păcate, eu mare lucru nu pot să fac, decât să mă folosesc de imaginea de persoană publică şi să ajut cât pot, cu un share sau o întrebare, dar, repet, suntem prea puţini şi ei, „creştinii” care lasă să moară nouă pui într un sac legat la gură, prea mulţi.
Presscafe: Dă-mi exemplu, te rog, de campanii dedicate animalelor aflate în suferinţă, care se află în desfăşurare şi în care s-ar putea implica şi cititorii noştri!
Nuami Dinescu: Nu ştiu campanie în acest moment, ştiu doi oameni oneşti pe care îi cunosc personal şi care pot fi sprijiniți: una este Simona Butaru şi de mare ajutor poate fi un share la anunţurile ei. Ea e un om, ca noi, care a salvat sute de câini. Au trecut prin casa ei, i-a îngrijit cu banii ei şi acum sunt adoptaţi, locuiesc în case, nu în curte ținuți în lanţ. De asemenea, Mona Semeniuc poate fi sprijinită cu voluntariat la adăpost, cu adopţii la distanţă, cu bani sau alimente ori medicamente pentru cei 350 de câini salvaţi. Mona e un caz deosebit, Mona e un om care a avut cancer la sân şi în bătălia ei crâncenă pentru viaţă, dragostea şi grija pentru câinii nimănui au ajutat-o să-şi revină! Acum e bine şi merită tot ajutorul din lume. Amândouă pot fi contactate pe paginile lor de Facebook.
Presscafe: Cât timp aloci propriilor tale animale? Câte ai și de cât timp?
Nuami Dinescu: Sunt opt „capre”, cum le zic eu, șase pisici şi doi căţei. Nu există timp alocat, există ele în viaţa mea şi atât. Tot timpul meu se raportează şi la ele. E fiecare cu nevoile lui, mai ales că avem un bătrânel de vreo 17 ani care chiar are nevoie de tratament special. Kitty, cea mai „bătrână”, e de 10 ani la mine, ea a fost prima, iar restul au venit aşa, pe rând, în ultimii 10 ani.
Presscafe: Mai pierzi timpul să dai explicaţii celor care folosesc replica celebră ”mai bine faci un copil”? Cât de tare te dor vorbele oamenilor care nu te cunosc şi care cred că dacă te ştiu de la televizor îşi pot permite să fie obraznici?
Nuami Dinescu: Nu mă mai ating prostiile astea. Am un impuls să le zic vreo două, că mă ştii, nu-s vreo mortăciune de om, dar îmi dau seama că pedeapsă mai mare decât să ignori proștii nu există. Ignor şi atât.
Presscafe: Când oboseşti, când nu mai poţi, când îţi este foarte greu, pe tine cine te ajută?
Nuami Dinescu: O să râzi, primele sunt ele, animalele. Simt, frate, când nu eşti aşa, în apele tale, şi vin şi stau toate pe lângă tine. Am câţiva prieteni la care ştiu că pot să mă plâng, cu care pot vorbi cât să mă ridic în secunda doi. Să-ţi spun drept, eu mă cam ridic singură. Am moştenit de la mama o tărie de ţărancă sigură pe ea care mă ajută enorm. Şi, sigur, Cineva, acolo sus, mă iubeşte pentru că nu m-a lăsat niciodată să cad de tot. Mă mai lasă, mă mai învaţă lecţia umilinţei, a răbdării, a iertării. Eu incerc să mi le învăţ, dar nu-mi iese mereu. Mai încerc…
