La scurt timp după ce Gretha s-a făcut remarcată în spectacolul ”Cruciații” (vezi aici), a rămas singură cu copiii fiindcă soțul ei a fost nevoit să se mute în Sumatra, la Medan, unde a fost numit șef de garnizoană. Rudolf și-a luat cu el calul, câinele, iar familia a lăsat-o acasă. Acesta a fost un prilej numai bun să-și reia viața de dinainte de căsătorie înțesată cu chefuri gălăgioase și aventuri. În acest timp, Gretha se îngrijea de copii și vindea la licitație lucrurile din gospodărie pentru ca apoi să plece și ea la Medan după Rudolf. Deși această reunire a familiei ar fi trebuit să fie de bun augur, adevărata nenorocire care s-a abătut asupra lor a făcut ca mariajul să se destrame și nu oricum, ci cu certuri, violențe, acuze dintre cele mai îngrozitoare, care de multe ori aveau loc și în public. Ce s-a întâmplat? La doar o lună după ce Gretha a ajuns la Medan împreună cu copiii, în iunie 1889, micuții s-au îmbolnăvit foarte rău. Fetița a scăpat, dar Norman, băiețelul lor care nici nu împlinise trei ani, a murit.
Cauzele morții sunt necunoscute și prilej de speculații. Se spune că ar fi fost otrăvit chiar de bona lui fiindcă ar fi vrut să se răzbune pe Rudolf, fie pentru că îi fusese amantă, fie că fusese iubita unui subaltern pe care ofițerul îl nedreptățise la un moment dat. Moartea micuțului Norman rămâne un mister, dar cert este că părinții se acuzau unul pe celălalt de această tragedie. Rudolf o jignea pe Gretha, o înjura și o scuipa, așa cum aveau să demonstreze scrisorile în care femeia îi povestea tatălui său ce coșmar trăiește, iar ea, ca să se răzbune îl făcea gelos. Se spune că îl amenința pe soțul ei că se va afișa public cu iubiții ei doar ca să-i defăimeze numele atât de prețios. Ofițerul i-a cerut divorțul, dar ea a refuzat spunându-i că nu vrea să renunțe la pensia de văduvă pe care o va primi când va muri el. Această stare de fapt n-a mai rezistat mult fiindcă Rudolf devenise din ce în ce mai violent, o bătea cu bastonul, o amenința că o împușcă și mai era și impotent, așa cum avea să declare Mata Hari, mai târziu. Se pare că faptul că nu-l mai atrăgea fizic și o considera plictisitoare și neatrăgătoare din punct de vedere sexual i-a rănit cel mai mult orgoliul, ei, care avea regimente întregi de admiratori la picioare.
Separarea celor doi soți s-a produs pe 30 august, în urma cererii de divorț făcute chiar de Gretha. În aceeași zi, Rudolf MacLeod dădea un anunț în ziar în care spunea: ”a nu se da nici credit, nici produse doamnei MacLeod, născută Zelle, pentru că subsemnatul nu mai are nicio obligație față de ea”. În plus, și fetița lor, Non, a rămas la tatăl ei, iar Gretha nu a mai văzut-o niciodată de atunci fiindcă fostul soț i-a interzis.
Fără familie, fără bani, fără casă, a fost obligată să își caute de lucru, dar n-a găsit nimic. Se gândise chiar să fie menajeră, să lucreze ca manechin și să prezinte haine, iar gândul care i-a încolțit ca o salvare și eliberare a fost să urmeze o carieră artistică, în ciuda faptului că asemenea ocupație era considerată ca fiind a femeilor imorale. Și unde era locul cel mai potrivit să se afirme dacă nu în capitala eleganței și vieții cosmopolite, Paris?
Astfel, la începutul anului 1903, Lady Gretha MacLeod ajunge la Paris și încearcă să se întrețină pozând pentru diferiți artiști, jucând teatru sau dansând, activități care nu-i asigurau venitul necesar să trăiască. Atunci a înțeles că singura modalitate de a supraviețui este să ofere plăcere bărbaților. Se spune că ar fi lucrat la bordel până i s-a oferit o slujbă la circul ecvestru înființat de Ernst Molier, cel care a intuit talentul ei de dansatoare și care a introdus-o în cercurile potrivite ale societății.
Având un simț înnăscut al succesului, Gretha și-a inventat o întreagă poveste despre viața ei și despre dansurile pe care le prezenta la petrecerile private din Paris, pe care le numea ”dansuri sacre”. Spre deosebire de fetele de la Moulin Rouge care doar își arătau picioarele și sânii, Gretha făcea din acest moment unul sacru, invocând o combinație de sexualitate și religie. Toată această poveste inventată și costumele pe care le purta și pe care la finalul spectacolului le dezbrăca, într-o atmosferă special creată, au propulsat-o imediat în societatea pariziană, iar un articol apărut în februarie 1905 într-o revistă mondenă spunea: ”Lady MacLeod e Venus”.
Așa se face că a fost invitată să danseze la Musee Guimet, un muzeu de artă orientală fondat de Emile Guimet, un prosper industriaș din Lyon, cel care i-ar fi dat și ideea să-și schimbe numele cu unul mai misterios. Ea a ales să se numească Mata Hari. ”Mata hari” era o expresie des folosită în Indiile Olandeze de Est și înseamnă ”ochiul zilei”. Iar primul ei spectacol sub acest nume a avut loc pe 13 martie 1905, atunci când a purtat costumul ce va rămâne emblematic pentru Mata Hari, format dintr-un coif aurit împodobit cu pietre, un sutien metalic cu mărgele și fâșii transparente lungi din material vaporos care abia îi acopereau trupul gol. Dansurile erau pline de emoție, erotice, inedite, cu o simbolistică destul de evidentă, dar misterioasă în același timp, fiindcă povestea din jurul lor spunea că sunt dansuri orientale vechi și sacre.
”Dansul meu este un poem sacru în care fiecare mișcare este un cuvânt și fiecare cuvânt este subliniat prin muzică. Templul în care dansez poate fi reprodus vag sau fidel, așa cum este azi aici. Pentru că templul sunt eu ” spunea Mata Hari în franceză, engleză, olandeză, germană și malaeză, pe scenă, între două dansuri.
(va urma)
