Editura Nemira pregătește o nouă bijuterie literară pentru cititorii pasionați de ficțiune istorică: romanul „Cele trei vieți ale lui Alix St. Pierre” semnat de autoarea de bestselleruri Natasha Lester. O poveste captivantă, intensă, despre o femeie care încearcă să-și reclădească viața după război, în inima Parisului, în lumea fascinantă a modei.
Romanul explorează nu doar traumele războiului, ci și puterea transformatoare a artei și frumuseții. Prin rochiile lui Dior, Alix redescoperă feminitatea și libertatea pe care războiul i le răpise. Natasha Lester reușește să împletească emoția personală a personajelor cu strălucirea lumii modei postbelice, oferind cititorilor o poveste care vorbește despre vindecare, sacrificiu și găsirea propriei voci.
Fragment Cele trei vieți ale lui Alix St. Pierre, Natasha Lester:
„A scos din buzunar o cutiuță și i-a întins-o.
Ea a deschis-o fără un cuvânt. Înăuntru era un lănțișor cu steluță de aur.
A ridicat ochii spre el.
— E superb. Dar…
— Eu nu pot s-o port, a spus el. Așa că nu poți să mi-o dai înapoi. În plus, n-o s-o porți prea mult timp, sper. Întotdeauna ți-ai fixat privirea pe stele pentru mine. Vreau să faci la fel și pentru tine. Așa că asta e o stea pe care vreau să o pui la loc pe cer când o să ridici mâna și o să atingi constelații pentru tine.
Evident că ea a început să plângă. Cum putea să nu plângă?
— Mulțumesc, a plâns ea în brațele lui.
— Este și un talisman, ma chérie, i-a șoptit el la ureche. Am impresia că ai nevoie de un pic de noroc.
— Tu chiar…
Și-a șters ochii și a acceptat cu recunoștință batista întinsă de el. A atins steluța cu degetul.
— Tu chiar crezi ce spune madame Delahaye, nu-i așa? l-a întrebat ea, făcând referire la prezicătoarea lui. Și în puterea unui talisman de a… ce? De a schimba viitorul? Dar dacă poți să schimbi viitorul, de ce trebuie să-i ceri unei prezicătoare să facă o profeție?
S-a încruntat, fără să știe prea bine ce întreba, pentru că avea în minte zâmbetul batjocoritor al lui Weber.
— Poate că mă liniștește să știu că există un viitor. Dacă ar exista doar trecut și prezent, atunci…
S-a retras puțin ca să se uite la ea când vorbește.
— Atunci am fi cu totul altfel. Cred că Ofelia a spus: Noi știm ce suntem, dar nu știm ce am putea fi. O prezicătoare poate să prevadă eventual niște lucruri care mi se vor întâmpla, dar nu poate să vadă și ce fel de om voi fi când se vor întâmpla. Presupun că încerc să fiu omul potrivit pentru acele evenimente.
Văzând lacrimile care luceau în ochii ei, altcineva probabil ar fi spus pe un ton încurajator și optimist: Și tu vei fi femeia potrivită pentru acele evenimente. Dar Dior nu a spus-o, și ea l-a iubit și mai mult pentru asta. L-a iubit pentru că a spus că încearcă să fie omul potrivit. Pentru că în final poate că asta era tot ce conta. Efortul făcut pentru a lăsa evenimentele să te modeleze și să te forțeze să mergi pe un anumit drum sau efortul făcut pentru o te modela și orienta în ciuda celor întâmplate.“
***
„— Cine ar putea să admire zeii, după război? Sunt la fel de cruzi ca oamenii.
Afirmația lui Alix a plutit în aer precum zloata de a doua zi, care a murdărit zăpada de un alb pur. Și-a revenit rapid.
— Nu toți oamenii. Dar acum cred mai mult în prezicători decât în zei.
A forțat un zâmbet care să-i însoțească gluma.
Dar le patron îi cerceta ochii și nu s-a lăsat distras de cuvintele ei. De-asta sunt așa multe femei în jurul lui, s-a gândit ea. Ceea ce părea a fi timiditate era probabil un soi de compasiune profundă. De obicei bărbații voiau să riposteze imediat – glumă și răspuns –, dar Dior vorbea sufletului. Cum ar fi putut el să-și dea seama că sufletul ei o ținuse trează toată noaptea, punându-i întrebări ale căror răspunsuri erau mult prea înfricoșătoare pentru a le înfrunta singură, într-o cameră întunecată?
— Prezicătorii sunt pentru cei care vor să meargă doar înainte, a spus el în final. Zeii sunt pentru cei care privesc în urmă la ce au făcut și cred în penitență ca formă de mântuire. Nu știu către cine ar trebui să se îndrepte cei prinși la mijloc.
Și-a privit încruntat mâinile, ca și cum ar fi fost dezamăgit că nu știe, de dragul ei. Pe urmă a spus, parcă lovit de inspirație:
— Poate asta a fost linia care m-a ghidat spre această colecție. Am văzut prea mulți oameni prinși la mijloc și m-am gândit la asta.
A făcut semn cu mâna spre modelul de probă din fața lui.
Alix l-a studiat, apoi l-a studiat și pe cel de alături, și a început să vadă „linia“ despre care Dior vorbea adesea, un concept pe care ea nu-l înțelesese în întregime, nu era nici aspect, nici formă, nici contur, nici curbură, nici profil, nici model și nici tematică. Era o siluetă unificatoare, similară la fiecare model și totuși transformată într-o altă rochie, într-un alt costum, un alt spectacol. Și era silueta unei femei. Curbura pieptului și a șoldului. Arcuirea interioară a taliei. Rochii care arătau cine este, cu adevărat, o femeie, tot ceea ce ascunsese de când războiul o obligase să-și mascheze adevărata identitate și adevărata formă: tot ce uitase să dezvăluie de când se încheiase războiul.
Dar acum Christian Dior spunea prin rochiile lui – Trăiți!“
„Cele trei vieți ale lui Alix St. Pierre” este un omagiu adus femeilor curajoase care au sfidat normele și și-au găsit forța interioară în vremuri de cumpănă. Romanul promite să fie o lectură de suflet, care te va face să visezi la Parisul postbelic, să simți fiorii primejdiei și să descoperi, alături de Alix, că frumusețea și speranța pot renaște chiar și din cele mai întunecate momente.
