Cand aud ca apare un film nou al lui Woody Allen, incep sa numar zilele pana la premiera. Daca in distributie sunt Joaquin Phoenix si Emma Stone, atunci clar trebuie sa-l vad, mai ales pentru Phoenix, dar asta e alta discutie. Distribuind-o in ultimele doua filme ale sale, Woody Allen o transfoma incetul cu incetul pe Emma Stone in noua lui muza, cunoscut fiind faptul ca regizorul are tendinta de a-si alege o actrita pe care o distribuie apoi, in cateva filme la rand.
Trecand peste acest aspect, am mers la premiera filmului Irrational Man cu asteptari mari, ca de fiecare data, constienta fiind de schimbarea de stil, de tonul diferit al filmelor recente fata de cele din perioada mai veche, dar nerabdatoare sa vad ce a mai pregatit Woody Allen.
Reteta filmului parea perfecta, punand la un loc o crima, ceva autori de filosofie preferati ai lui Woody Allen, in frunte cu Kierkegaard, cu trimiteri la Crima si Pedeapsa a lui Dostoievski sau la existentialistul William Barrett, numindu-si filmul chiar dupa cartea acestuia Irrational Man: A study in existential philosophy.
N-as putea spune ca Irrational Man m-a dezamagit profund, pentru ca am reusit sa gasesc pe alocuri, subliniez pe alocuri, franturi de discurs tipice regizorului, dominat de nemultumirile personajelor, de neputinta acestora de a se bucura de viata, de intrebari existentiale, de aluzii la atacuri de panica si medicamente sau nelispsita mentionare a genocidului. Cu personaje chinuite de angoase, usor mizantroape care cauta un declic care sa le schimbe viata in profunzime.
Ideea de crima ca izbavire de la banalitatea vietii a personajele chinuite de nevoia de a contribui cu ceva major la evolutia societatii sau a lumii in general, nu este una noua, dar este de fiecare data la fel de incitanta. Ca un Raskolnikov modern, profesorul Abe declara ca si-a dorit intotdeauna sa stie cum este sa ucizi, o nevoie frecventa a celor care nu-si pot controla viata de a sti ca ar putea-o controla pe a altora, chiar daca asta ar insemna sa ucida.
Imbracarea acestei idei in mai multe adevaruri mai mult sau mai putin vagi, dar cu o clara tenta morala, contribuie la incoltirea in minte a profesorului Abe ca uciderea judecatorului Spangler ar fi un act de curaj, de contributie la mersul societatii si corectarea nedreptatilor pe care judecatorul Spengler le-a facut de-a lungul vietii.
Mai mult de jumatate din film, regizorul incearca sa creeze un suspans al unui moment care nu mai vine. Ai constant sentimentul ca scena urmatoare va schimba radical totul, dar cumva lucrul acesta nu se intampla. Replicile sunt banale, iar evolutia lucrurilor este anticipata de atat de multe ori, ca nu te mai surprinde nimic. De altfel, filmul este foarte lent, lucru care in filmele vechi ale lui Woody Allen era suplinit de dialoguri interesante, spumoase care te confiscau pur si simplu. De data aceasta, totul pare un preview a ceea ce trebuie sa se intample de fapt. Ultima jumatate de ora accelereaza oarecum actiunea, dar nu cu foarte multa consistenta, astfel incat sa contrabalanseze asteptarea publicului.
Joaquin Phoenix joaca perfect rolul unui Irrational Man, cu toate kilogramele lui in plus si vesnicul alcool pe care il poarta dupa el in campusul studentesc, iar Emma Stone nu pare suficient exploatata, pe alocuri jucand mai mult decat trebuie pentru a da greutate personajului sau. La finalul filmului, ai sentimentul ca cei doi mari actori nu au fost folositi la adevaratul lor nivel si ca filmul putea fi facut altfel, cu sansa de a fi chiar un succes. Mergeti sa-l vedeti, daca simtiti ca si mine, ca nu trebuie sa ratati nimic din ceea ce face Woody Allen. Daca nu va pasioneaza atat de mult filmele regiszorului, Irrational Man s-ar putea sa nu fie o alegere tocmai buna.
